O tristețe profundă

Delia a venit la ședință cu dorința de a lucra pe tristețea profundă care o însoțește constant, în toate aspectele vieții ei. Lucrează de ceva vreme cu un psihoterapeut talentat, terapia ajutând-o foarte mult, însă de data aceasta se aștepta să acceseze experiențe din perioada dinaintea nașterii, cu speranța că poate găsește elemente care să poată explica această tristețe.

Într-adevăr, Delia a „călătorit” în perioada intrauterină, percepând senzația unei plutiri într-un spațiu care, la un moment dat, devine inconfortabil. Senzațiile nașterii au fost experimentate ca o stare disconfortantă, greu de pus în cuvinte. „ Nu pot să stau nici aici, dar nu pot ajunge nici dincolo”, mi-a zis ea. Însă bucuria care a urmat după acele momente, senzația de eliberare la nivelul corpului, de liniște și de împăcare au compensat pe deplin trăirile anterioare.

Deloc surprinzător, la scurt timp a apărut însă și tristețea, Delia spunându-mi că o simte profund, dar că nu este toată a ei, a bebelușului nou-născut, ci „a lor, a femeilor”. Întrebând-o cine sunt „ele”, Delia a alunecat rapid spre o viață anterioară cu care a conectat foarte profund. Trăise la Sarmisegetusa, și fusese o preoteasă care, alături de altele asemenea ei, făcea ritualuri de protecție și de susținere a energiei acelui spațiu sacru. Pier cu toatele însă, într-o tragedie care rade de pe fața pământului întreaga comunitate, părăsind această lume cu o tristețe nesfârșită și cu o vină că nu au reușit să își salveze satul.

În procesul terapeutic Delia a dialogat cu sufletele tovarășelor ei și cu cele ale sătenilor din acea comunitate, exprimându-și regretul, tristețea și vina de a nu fi reușit să-i salveze. Înțelege însă, că nu ar fi avut cum să facă acest lucru, și că puterile ei magice erau generate de energia locului, această conștientizare aducându-i împăcare sufletească.

După încheierea ședinței, Delia mi-a povestit că fusese într-o excursie la cetatea dacica Fețele Albe, unde experimentase flash-uri intense cu acea viață, pe care nu reușise să le înțeleagă și care o speriaseră. Ședința a fost deosebit de intensă pentru ea, și i-a luat ceva timp să-și revină. De regulă energia „se așează” complet după mai multe zile, efectele regresiei consolidându-se de-a lungul a 2-3 săptămâni.

Îi mulțumesc Deliei pentru împărtășirea acestei călătorii fascinante și profunde de-a lungul a mai multor existențe și vă doresc să vă bucurați de energia voastră și a celor dragi, protejați de gânduri bune și de multă iubire!…

Clientul a cărui poveste v-o relatez astăzi, și-a dorit să lucrăm pe o emoție care-l deranja foarte mult : teama pe care o simțea în situații conflictuale. Deși uneori, în situații de stres intens, este firească reacția de apărare a corpului nostru, manifestată extrem fie prin luptă simbolică ( „fight”), fugă („flight”) sau înghețare („freeze”), în cazul lui Valentin reacția de înghețare avea loc prea des, în momente banale ale activității zilnice , precum o discuție în contradictoriu la servici.

În cadrul regresiei, Valentin a intrat în contact cu senzații corporale pe care nu le înțelegea – inițial o stare de liniște și de „expandare”, urmată de un sentiment de „încarcerare” „teamă că nu are loc ”, senzație de presiune la nivelul picioarelor, și de apăsare pe cap și ceafă. Îi era dificil să exprime aceste senzații contradictorii, și părea că se conectează puternic la ele. Gândurile pe care le avea erau „vreau să merg mai departe”, „vreau să văd drumul”, „vreau să fiu ghidat”. Dificultatea de formulare a poveștii, însoțită de conectarea puternică la senzații, m-a dus cu gândul la perioada intrauterină, Valentin spunându-mi, cu o oarecare ezitare, că percepe că are 6 luni, dar încă nu se născuse.

În procesul terapeutic Valentin s-a întâlnit cu bebelușul nou-născut, pe care l-a îmbrățișat, dăruindu-i două cadouri prețioase – un pandantiv violet, încărcat de curaj, și un alt pandantiv albastru, care conținea spiritul de luptător de care bebelușul ar fi avut nevoie de-a lungul vieții sale. Procesul a fost încărcat de emoție, dialogul dintre bărbatul adult și bebeluș aducând la suprafață trăiri intense.

La finalul ședinței, l-am întrebat pe Valentin dacă are informații despre perioada sarcinii mamei, sau despre naștere, însă mi-a spus că nu. Surpriza a apărut însă mai târziu, când mi-a scris un mesaj, în care îmi spunea că a vorbit cu mama lui și a aflat că aceasta căzuse în timpul sarcinii  (la 6 luni) într-un canal, lovindu-se destul de rău. După căzătură, bebelușul nu se mișcase deloc timp de 24 de ore, retrăgându-se într-o parte a corpului mamei. La naștere copilul avea o echimoză la nivelul capului.

Deși am schimbat numele pentru protecția confidențialității, îi mulțumesc lui Valentin pentru încrederea și curajul lui de a experimenta această fascinantă călătorie în trecut.

Credit foto: Winsker, Pixabay