Trecut, prezent și viitor

Trăim uneori deconectați de prezent, fără a avea contact real cu noi înșine. Suntem fie cu gândurile și sufletul în trecut, fie cu privirea îndreptată mereu spre mâine, cu un pas în ușa viitorului, forțând intrarea. Și nu mă refer la gândurile firești, legate de momente ale trecutului, sau de obiectivele și speranțele de viitor, ci la situațiile în care aproape întreaga noastră existență se desfășoară în alt plan temporal.

Cei care sunt captivi trecutului simt uneori că acolo a fost mai bine, se refugiază în amintiri și nostalgie. Sunt convinsă că ați auzit frecvent cuvintele „pe vremea mea…” urmate de comparații în care prezentul pare șters și fără vigoare. Câteodată captivitatea în trecut e una dureroasă, vine ca urmare a unor evenimente tragice care nu mai lasă persoana să iasă de acolo. Am citit recent pe o pagină de Facebook pe care o urmăresc, Humans of New York, povestea cutremurătoare a unei femei a cărei mame supraviețuise ororilor naziste, și a cărei istorie personală fusese marcată de traumele mamei. Spunea ea că întreaga copilărie a fost pentru ea ca o evadare din tranșee, că durerea mamei s-a răsfrânt asupra copiilor, deși trăiau și creșteau într-o altă țară, într-un mediu liber și într-o altă perioadă de timp. Mama era prizoniera trecutului, și-și ținea și copiii acolo.

Sau suntem permanent cu gândul la ziua de mâine, la următorul weekend, la următoarea vacanță, la ce vom face săptămâna viitoare și, când ajungem acolo, în acel moment specific al viitorului, avem un sentiment ciudat, de parcă nu ar fi ceva în regulă. Și ne gândim că e de la plictiseală, așadar ne mai stabilim încă un țel, ca să ne asigurăm ca nu intrăm în contact cu senzația aia deranjantă. Fugim în viitor ca să evităm ceva.

În realitate trăim însă în prezent, un prezent alcătuit dintr-o succesiune de clipe care se întâmplă „acum”. Dacă suntem permanent în spate, sau în față, înseamnă că nu suntem „aici” și e posibil să ratăm lucrurile care se întâmplă cu noi și în jurul nostru chiar „acum”. Și chestia asta se poate răsfrânge atât asupra noastră, cât și a celor dragi. Până la urmă, ca să folosesc un clișeu, momentul prezent este de fapt singurul moment concret pe care-l avem, așadar dacă simțiți acea emoție ciudată în suflet, încercați s-o înțelegeți. Psihoterapia e un demers excelent în aceste situații și ne poate ajuta să restabilim conectarea cu noi.

Credit foto: suju, Pixabay