VIAȚA CURENTĂ

Lucrez adeseori cu persoane care duc un bagaj foarte greu din trecut. Abuzuri pe care le-au suferit în copilărie sau adolescență, și care au lăsat răni profunde în sufletele lor. Bătăi în familie, atât de crude, încât seamănă cu o schingiuire sau o tortură sistematică, abuzuri sexuale la vârste fragede, neglijență fizică sau emoțională. Deși rănile fizice erau extrem de dureroase, aceste persoane raportează o durere sufletească mult mai puternică și, pentru a supraviețui emoțional, își construiesc mecanisme de funcționare: se detașează de corp, își găsesc refugiul în imaginație, construiesc o imagine idealizată a copilăriei. Încearcă din răsputeri să supraviețuiască.

Uneori, încearcă să-și împărtășească trăirile cu prieteni apropiați, sau apelează la ajutor terapeutic de specialitate. Mânați de bune intenții, prietenii îi sfătuiesc să îi ierte pe abuzatori. „ Atât au știut ei să facă”, „lasă, că și pe mine m-au bătut, și uite, am ajuns bine”, „așa era pe atunci obiceiul, nu te mai gândi la asta.”. Fără să vrea, cu fiecare dintre aceste fraze, rănesc și mai tare. Pentru că, vedeți voi, în interiorul fiecăruia dintre noi este un copil speriat. În cazurile de care vă povestesc, copilul interior este rănit și trădat de cei apropiați lui, de cei care ar fi trebuit să-l apere și să-l iubească necondiționat. Când îi spui acelui copil să ierte, repeți greșeala și abuzurile. Îi transmiți indirect mesajul că durerea lui nu contează. Mai mult decât atât, adaugi un bagaj suplimentar de vină și rușine, pentru că în majoritatea cazurilor, copilul nu poate, în mod magic, să ierte pur și simplu de pe o zi pe alta, așa că se autoinvinovățește și simte, din nou, că lucrurile sunt în neregulă cu el.

Bineințeles că iertarea este dezideratul suprem. Clientul știe asta, la nivel cognitiv. Însă este vorba despre o iertare care are ca scop eliberarea personală, nu absolvirea de vină a abuzatorilor. Iar iertarea este un proces de durată, în unele cazuri nici nu are loc. În procesul terapeutic pornesc alături de clienți pe acest drum anevoios al iertării, în primul rând de sine. Și știu că este foarte important să-l ascultăm pe acel copil rănit și să-l încurajăm să-și exprime durerea și furia. Dacă nu simte iertarea, sau nu vrea să ierte, e ok. E mult mai important să se simtă, pentru prima oară în viața lui, acceptat necondiționat și protejat.

La o săptămână de la Ziua Copilului, vă doresc din suflet să profitați de soare, de zilele de vară și să vă bucurați de conexiunea cu copilul vostru interior.

Imaginea: Pezibear, Pixabay

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *