despre vise

„Se făcea că eram într-un fel de călătorie, la un hotel mai sărăcăcios. Stăteam împreună cu o persoană pe care o cunosc de mulți ani într-un fel de apartament cu două camere, una mai mare, în care și dormeam, și una mai micuță, ca un fel de hol. Știu că dormeam în camera cea mare și, la un moment dat m-am trezit panicat, cu senzația puternică de pericol. Am ieșit în hol și am văzut că ușa de intrare era semideschisă, iar geamul se bălăngănea în cadru. Înspăimântat, am început să caut febril geanta de bagaje, să mă împachetez și să plecăm de acolo cât mai repede posibil.”

Valentin îmi povestește visul pe care îl are de câteva luni, coșmarul din cauza căruia nu se poate odihni noaptea. A tot încercat să înțeleagă mesajul visului, dar nu a reușit, așa că a decis să vină la cabinet ca să încercăm să-l deslușim împreună.

Visele sunt materiale create de subconștient și, cu siguranță, au funcții importante în viața noastră. Se studiază științific de multă vreme, dar concluziile nu sunt întotdeauna clare. Din punct de vedere terapeutic, cred că visele au rolul de a ajuta psihicul să proceseze sau să aducă la suprafață anumite experiențe, pentru a fi integrate. Urmăresc întotdeauna emoțiile care apar fie în timpul visului, fie imediat după trezire. Nu sunt atît de concentrată asupra detaliilor efective, pentru că mi se pare că uneori detaliile sunt înșelătoare, ca un ambalaj atractiv care te împiedică să studiezi mai atent conținutul.

În cazul lui Valentin, am preluat emoția visului (teama puternică) și am făcut o regresie la sursa acesteia. Ne-am dus într-un moment din copilărie, când Valentin rămăsese singur acasă, peste noapte, pentru că părinții nu avuseseră cu cine să îl lase în timpul schimbului III, la locul lor de muncă. Rugau o vecină să verifice periodic dacă totul era ok, iar băiatului îi spuneau că e mare și nu are de ce să-i fie frică. Ușa se închidea cu cheia vecinei, iar copilul se culca singur.

Însă băiatului îi era teamă, o emoție chinuitoare pe care nu știa cum să o gestioneze, pentru că era singur, fără adulți care să-l asculte și care să-l înțeleagă. Așa că o împingea tot mai adînc, în interiorul lui și pretindea că nu e acolo, pentru că el „era deja mare” și „era rușine s-o simtă”.

Acea frică începuse să iasă la suprafață acum, sub forma coșmarului care nu-i dădea pace lui Valentin. Am procesat-o terapeutic, permițându-i copilului să o conștientizeze și s-o valideze. Era normal faptul că băiatului îi era frică și nu era nici o rușine că el simțea asta. La final, bărbatul s-a simțit mult mai ușurat, însă avea totuși o nelămurire: de ce coșmarurile s-au declanșat în urmă cu doar câteva luni, dacă teama stătuse atâta vreme bine ascunsă?…

L-am întrebat pe client dacă s-a întîmplat ceva diferit în ultimele luni în viața lui. S-a gândit un pic și l-am văzut cum se schimbă la față. „Da”, mi-a răspuns, „ Băiatul meu este destul de mărișor. Am avut o discuție cu el și i-am spus că este timpul să se descurce singur acasă, pentru că noi ne reîntoarcem la servici și nu mai vrem să apelăm la ajutorul bunicilor care să stea cu el cât suntem plecați.”

VIAȚA CURENTĂ

Lucrez adeseori cu persoane care duc un bagaj foarte greu din trecut. Abuzuri pe care le-au suferit în copilărie sau adolescență, și care au lăsat răni profunde în sufletele lor. Bătăi în familie, atât de crude, încât seamănă cu o schingiuire sau o tortură sistematică, abuzuri sexuale la vârste fragede, neglijență fizică sau emoțională. Deși rănile fizice erau extrem de dureroase, aceste persoane raportează o durere sufletească mult mai puternică și, pentru a supraviețui emoțional, își construiesc mecanisme de funcționare: se detașează de corp, își găsesc refugiul în imaginație, construiesc o imagine idealizată a copilăriei. Încearcă din răsputeri să supraviețuiască.

Uneori, încearcă să-și împărtășească trăirile cu prieteni apropiați, sau apelează la ajutor terapeutic de specialitate. Mânați de bune intenții, prietenii îi sfătuiesc să îi ierte pe abuzatori. „ Atât au știut ei să facă”, „lasă, că și pe mine m-au bătut, și uite, am ajuns bine”, „așa era pe atunci obiceiul, nu te mai gândi la asta.”. Fără să vrea, cu fiecare dintre aceste fraze, rănesc și mai tare. Pentru că, vedeți voi, în interiorul fiecăruia dintre noi este un copil speriat. În cazurile de care vă povestesc, copilul interior este rănit și trădat de cei apropiați lui, de cei care ar fi trebuit să-l apere și să-l iubească necondiționat. Când îi spui acelui copil să ierte, repeți greșeala și abuzurile. Îi transmiți indirect mesajul că durerea lui nu contează. Mai mult decât atât, adaugi un bagaj suplimentar de vină și rușine, pentru că în majoritatea cazurilor, copilul nu poate, în mod magic, să ierte pur și simplu de pe o zi pe alta, așa că se autoinvinovățește și simte, din nou, că lucrurile sunt în neregulă cu el.

Bineințeles că iertarea este dezideratul suprem. Clientul știe asta, la nivel cognitiv. Însă este vorba despre o iertare care are ca scop eliberarea personală, nu absolvirea de vină a abuzatorilor. Iar iertarea este un proces de durată, în unele cazuri nici nu are loc. În procesul terapeutic pornesc alături de clienți pe acest drum anevoios al iertării, în primul rând de sine. Și știu că este foarte important să-l ascultăm pe acel copil rănit și să-l încurajăm să-și exprime durerea și furia. Dacă nu simte iertarea, sau nu vrea să ierte, e ok. E mult mai important să se simtă, pentru prima oară în viața lui, acceptat necondiționat și protejat.

La o săptămână de la Ziua Copilului, vă doresc din suflet să profitați de soare, de zilele de vară și să vă bucurați de conexiunea cu copilul vostru interior.

Imaginea: Pezibear, Pixabay

Secretele din jurul nostru

Traversăm o perioadă provocatoare și mi se pare că unul dintre efectele ei este aducerea la suprafață a tot felul de lucruri care mocneau în fundal, dar care nu erau abordate direct, sau erau ignorate. Și asta m-a dus cu gândul la secrete.

Energia secretelor este una destul de înșelătoare. Voi da exemplul secretelor de familie, informații, incidente sau fapte despre care membrii familiei știu, dar nu discută, pentru că adeseori sunt tabu. Abuzurile sexuale față de copii sunt foarte frecvent trecute sub pecetea tăcerii. Sau anumite tulburări psihice, traume pe care le-au suferit copiii, părinții, bunicii, etc. Concepția este că dacă nu se discută, ele nu există, sau cu timpul poate uităm de ele.

Vestea proastă este că nu uităm de ele, ci le cărăm după noi, de la o generație la alta, uneori perpetuând același ciclu al nefericirii. Un copil abuzat, ajuns la vîrsta maturității, s-ar putea să procedeze la fel cu propriii copii. Iar micuții din familie, chiar dacă nu au fost expuși direct la acele incidente, chiar dacă nu participă la discuțiile adulților, SIMT. Simt energia secretelor, simt aburul întunecat care le înconjoară căminul, iar această neclaritate le face rău pe termen lung.

Și, apare la un moment dat ceva care scoate la suprafață secretul. Un eveniment neprevăzut care ia prin suprindere adultul în care s-a transformat acel copil, și care îi declanșează senzații pe care nu le înțelege. De multe ori senzațiile se manifestă pe mai multe nivele, fizic, emoțional, mental, iar adultul nu reușește să le pună laolaltă, pentru că nu are un cadru de referință, nu are o explicație. Sunt lucruri „rușinoase” despre care nu s-a discutat niciodată. Aducerea la lumină a acelor aspecte este cu siguranță dureroasă, însă, în majoritatea cazurilor, constituie un prim pas înspre vindecare și înspre o viață eliberată.

Să aveți o săptămână liniștită și luminoasă!…

Credit foto: philm 1310, Pixabay

Frica noastră cea de toate zilele

Mi se pare că trăim într-o împărăție a fricii, în care această emoție este suveranul suprem, un dictator crud care ne copleșește și ne controlează. Parcă e din ce în ce mai prezentă în viețile noastre, adusă la suprafață de evenimentele din jur sau de departe: criza refugiaților sirieni, epidemii cu virusuri necunoscute, violență accentuată, tulburări și manevre politice, șamd.

De-a lungul evoluției umane, frica a avut un important rol adaptativ, fiind generată de nevoia de a rezolva o situație periculoasă. Frica extremă ne-a împins să reacționăm într-un anume fel, ca să ne protejăm: fie să luptăm, să fugim, sau chiar să „înghețăm”, atunci când nici o altă variantă de salvare nu mai era posibilă. Sunt răspunsuri psihologice automate, inconștiente, dictate de nevoia de supraviețuire. E ca și cum sistemul nostru nervos ar prelua frâiele, dând mintea la o parte, spunându-i „lasă-mă pe mine, că știu ce e de făcut, am o experiență de milioane de ani în gestionarea a astfel de situații”. Reacții automate.

Însă pe măsură ce am avansat ca civilizație, pericolele legate de supraviețuire s-au împuținat. Cu toate acestea, pare că frica nu se diminuează, ci dimpotrivă. Percepem că există amenințări în absolut tot ce ne înconjoară, e ca și cum senzorii noștri s-au dereglat, și-au micșorat pragul de sensibilitate și reacționează la orice stimuli.

Și atunci când teama este cuplată cu senzația de neputință, așa cum se întâmplă și în cazul COVID-19, ea atinge nivele paroxistice, declanșând reacții extreme. E o situație în care simțim că ne pândește un pericol grav (teamă), căruia nu știm cum putem să-i facem față (neputință) și atunci parcă toată logica noastră se suspendă și nu mai funcționează. Reacții automate.

Cum putem gestiona frica asta, reacțiile astea pe care nu le înțelegem?…Dacă simțim că îngrijorarea ne copleșește, putem apela la ajutor specializat. Există diferite tipuri de psihoterapie, e important să găsiți metoda cu care rezonați cel mai bine. Și tehnicile de relaxare pot ajuta, meditațiile ghidate de detensionare, tehnicile de mindfulness, exercițiile fizice, sportul. Uneori oamenii se descarcă scriind în jurnal, sau discutând cu cei apropiați. Multe persoane apelează în astfel de momente la credințele lor religioase, găsind sprijin în filosofiile acestora. Și, în anumite cazuri mai accentuate, inclusiv medicația prescrisă în urma unui consult specializat poate fi de ajutor.

Avem variante și putem apela la ele.

Vă doresc să regăsiți liniștea în viețile voastre și să vă bucurați de clipele prețioase în compania celor dragi!…

Credit foto: Pexels, Pixabay

Criticul nostru interior – prieten sau dușman?

Am observat că, deși avem un dialog interior permanent cu noi înșine, de multe ori nu suntem conștienți de mesajele pe care ni le transmitem. E ca și cum am avea o voce interioară care comentează atât de des încât nici nu observăm când apare, dar avem o foarte mare încredere în ce ne spune.

E vocea aia care ne bate la cap cu mesaje de genul „nu te descurci”, „nu faci lucrurile bine”, „ceilalți sunt mai capabili decît tine”, „vezi, ți-am spus eu că iarași ai dat-o în bară”. E criticul nostru interior, și îl ascultăm cu sfințenie, pentru că avem impresia că ne ajută.

Când îi simt prezența, în dialogurile mele interioare, sau în cele cu clienții, verific dacă persoana este conștientă de apariția lui și de mesajele pe care i le transmite. Îl întreb pe client cam cât de des apare, ce îi spune, iar acesta îmi confirmă că „da, e tot timpul cu mine, m-am obișnuit cu el, sunt gândurile mele de fapt”.

Și atunci mai adresez o întrebare : „dacă ar spune aceleași lucruri despre copilul tău, sau o persoană dragă ție, cum ți s-ar părea?…”. În 100% din cazuri, omul îmi spune că niciodată nu ar transmite un astfel de mesaj unei persoane la care ține. În majoritatea situațiilor sunt reproșuri sau critici destul de dure.

Și atunci de ce o facem la adresa noastră?…De ce ni se pare acceptabil să lăsăm criticul interior să se bage când are el chef și să ne strice buna-dispoziție, cu mesaje nepotrivite, de multe ori chiar jignitoare?…Bineînțeles că există multe posibile răspunsuri la aceste întrebări, răspunsuri pe care le putem găsi în trecut, în persoanele sau relațiile pe care le-am avut în jurul nostru, în convingerile pe care ni le-am format despre noi, pe măsură ce ne-am lovit de provocările vieții.

Putem să descoperim aceste răspunsuri apelând la ajutorul cuiva din afară, cu care să discutăm, oglindind ce se întâmplă în interiorul nostru. Poate fi un prieten apropiat și de încredere, sau poate fi o persoană specializată, un psihoterapeut. Orice variantă ați alege, vă invit să deveniți mai atenți la mesajele pe care vi le transmiteți, și să observați dacă sunt mesaje iubitoare, înțelegătoare, sau dimpotrivă.

Credit foto: 272447, Pixabay

Trecut, prezent și viitor

Trăim uneori deconectați de prezent, fără a avea contact real cu noi înșine. Suntem fie cu gândurile și sufletul în trecut, fie cu privirea îndreptată mereu spre mâine, cu un pas în ușa viitorului, forțând intrarea. Și nu mă refer la gândurile firești, legate de momente ale trecutului, sau de obiectivele și speranțele de viitor, ci la situațiile în care aproape întreaga noastră existență se desfășoară în alt plan temporal.

Cei care sunt captivi trecutului simt uneori că acolo a fost mai bine, se refugiază în amintiri și nostalgie. Sunt convinsă că ați auzit frecvent cuvintele „pe vremea mea…” urmate de comparații în care prezentul pare șters și fără vigoare. Câteodată captivitatea în trecut e una dureroasă, vine ca urmare a unor evenimente tragice care nu mai lasă persoana să iasă de acolo. Am citit recent pe o pagină de Facebook pe care o urmăresc, Humans of New York, povestea cutremurătoare a unei femei a cărei mame supraviețuise ororilor naziste, și a cărei istorie personală fusese marcată de traumele mamei. Spunea ea că întreaga copilărie a fost pentru ea ca o evadare din tranșee, că durerea mamei s-a răsfrânt asupra copiilor, deși trăiau și creșteau într-o altă țară, într-un mediu liber și într-o altă perioadă de timp. Mama era prizoniera trecutului, și-și ținea și copiii acolo.

Sau suntem permanent cu gândul la ziua de mâine, la următorul weekend, la următoarea vacanță, la ce vom face săptămâna viitoare și, când ajungem acolo, în acel moment specific al viitorului, avem un sentiment ciudat, de parcă nu ar fi ceva în regulă. Și ne gândim că e de la plictiseală, așadar ne mai stabilim încă un țel, ca să ne asigurăm ca nu intrăm în contact cu senzația aia deranjantă. Fugim în viitor ca să evităm ceva.

În realitate trăim însă în prezent, un prezent alcătuit dintr-o succesiune de clipe care se întâmplă „acum”. Dacă suntem permanent în spate, sau în față, înseamnă că nu suntem „aici” și e posibil să ratăm lucrurile care se întâmplă cu noi și în jurul nostru chiar „acum”. Și chestia asta se poate răsfrânge atât asupra noastră, cât și a celor dragi. Până la urmă, ca să folosesc un clișeu, momentul prezent este de fapt singurul moment concret pe care-l avem, așadar dacă simțiți acea emoție ciudată în suflet, încercați s-o înțelegeți. Psihoterapia e un demers excelent în aceste situații și ne poate ajuta să restabilim conectarea cu noi.

Credit foto: suju, Pixabay

Blocaje legate de decizii personale

Nu știu cum se întâmplă, însă am perioade în care „aprofundez” câte o temă specifică, cu toți clienții ?. Spre exemplu, săptămânile acestea am lucrat foarte mult pe blocaje în luarea unor decizii personale și aproape toate persoanele care au venit la cabinet și-au dorit să explorăm acest subiect.

E ca și cum universul mi-ar scoate în față câte o „temă de casă”, și-atunci procesul de învățare și conștientizările devin mult mai profunde.

Am observat că, în marea majoritate a cazurilor, deși clienții îmi spun la începutul ședinței că nu pot să ia o anumită decizie legată de viața lor, că nu știu ce să aleagă, în cursul regresiei devine clar că alegerea este deja făcută și, că până la urmă, dilema se leagă de modul de punere în aplicare a acesteia.

Uneori dificultatea de a merge pe un drum sau pe altul este dată de corzile invizibile care ne țin legați de trecut, de o copilărie dificilă în care tata se comporta exact la fel ca partenerul actual, sau de o viață anterioară în care personajul principal moare în copilărie, păstrând în suflet dorința de a „copilări” mai mult. Bineînțeles că atunci e greu să te îndrepți în direcția pe care o simți ca fiind cea potrivită, pentru că sufletul te ține legat de emoțiile după care ai tânjit, de trăirile de care ai avut nevoie.

Și atunci explorăm aceste corzi invizibile și încercăm să facem pace cu trecutul, pentru a putea să-l lăsăm acolo unde este, în spate, și să mergem mai departe. Este un proces care durează, și cu fiecare ședință apar conștientizări noi. Cu toate acestea, e dificil, și admir întotdeauna hotărârea pe care o simt la clienții mei, dorința puternică de a rupe acest cerc vicios și de a-și construi propriul destin. Așa cum mi-a spus o clientă zilele trecute, „simt că redevin eu însămi”.

Credit foto: EliasSch, Pixabay

Dificultatea de desprindere de relațiile toxice

Astăzi vreau să scriu câteva cuvinte despre dificultatea de desprindere de relațiile toxice. Probabil că ați trecut prin astfel de experiențe, sau aveți în jurul vostru oameni care se confruntă cu ele. Relații în care nu te simți bine, în care interacțiunile cu celălalt aduc la suprafață emoții precum furie, frică, deznădejde, vină, rușine, etc. Relații în care nevoile tale nu contează sau nu sunt înțelese. Relații care aduc oboseală și tristețe.

Uneori este foarte dificil să te desprinzi de ele, chiar dacă mintea conștientizează ca nu sunt benefice, chiar dacă îți dorești atât de mult să renunți, pentru că există în fundal acele emoții care preiau controlul. Adeseori, lucrând cu clienții, aceștia „retrăiesc” vechi experiențe din copilărie în care firul roșu este exact acea emoție. Emoțiile în sine nu sunt un lucru rău, pentru că ele ne semnalizează ceva, ne atrag atenția că acolo sunt niște dorințe sau nevoi neîmplinite.

Pornind de la relația curentă, clientul călătorește spre copilul de la diferite vârste, care și-ar fi dorit cu disperare să fie protejat, iubit și acceptat necondiționat, dar care în schimb a experimentat doar firimituri de iubire, reproșuri, accese de furie, abuzuri. Copilul care, crescând, a primit mesajul că nevoile lui nu sunt importante și că situațiile prin care a trecut constituie „normalitatea”. Vă puteți imagina cât de greu este pentru acel copil să accepte și să integreze trecutul, pentru a se putea desprinde de el.

Fiți atenți dacă, într-o relație, vi se transmit constant mesaje precum: „nu ești bun/ă de nimic”, „fără mine nu te-ai descurca”, „din cauza ta se întâmplă toate lucrurile astea”, „e vina ta că lucrurile nu merg bine”, „ai noroc că mai stau cu tine”, „toate astea sunt doar în capul tău”, etc. Încercați să observați cât de frecvente sunt aceste mesaje și ce emoții stârnesc ele în interiorul vostru. Este posibil ca aceste mesaje să fie de manipulare emoțională. Fiți de asemenea atenți atunci când starea pe care o experimentați în relație este una de permanentă confuzie, dezorientare. Dacă aveți prieteni de încredere și dacă simțiți că acest lucru vă poate ajuta, apelați la ei și împărtășiți aceste trăiri. De asemenea, psihoterapia este un demers extraordinar de util atunci când treceți prin genul acesta de situații.

Înțeleg și empatizez cu persoanele care se luptă să se desprindă dintr-o relație toxică. Adeseori, e un proces de durată. Le admir voința și curajul de a o face. Nu este un lucru ușor, și fiecare mică izbândă contează. Pentru că fiecare victorie personală e o afirmare și o validare a nevoilor acelui copil interior, ignorat atâta amar de vreme.

Credit foto: Ben_Kerckx, Pixabay

Despre relația cu sufletele apropiate

Unul dintre subiectele importante abordate de către clienți este cel al relațiilor cu persoane apropiate. Uneori aceste relații sunt impregnate de emoții puternice, copleșitoare pentru cei implicați, aceștia neînțelegând de unde izvorăște atâta intensitate și de ce nu pot pur și simplu să gestioneze rațional situațiile.

Explorând în cadrul regresiei aceste dinamici, ajungem câteodată la experiențe din vieți anterioare și la conștientizarea că persoanele implicate s-au mai întâlnit și în trecut. Întâlnim spre exemplu cazuri în care clientul povestește despre o relație nefericită cu partenerul de viață și imposibilitatea desprinderii de el/ea, deși își dorește să facă acest pas și care, în cadrul regresiei, accesează experiența unei alte existențe. Deloc suprinzător, în acea amintire a sufletului, joacă rolul unei mame care-și pierde bebelușul într-un accident tragic, și care duce cu ea dorința arzătoare de a-și reîntâlni copilul pierdut și de a avea grijă de el pentru totdeauna.

Acest concept al sufletelor care se reîntâlnesc este destul de frecvent în cadrul regresiilor, însă surpriza clienților apare când rolurile sunt diferite de cele „jucate” în această viață. Cumva subconștientul aduce la suprafață trăiri care ajută persoana să înțeleagă dinamica relației dintr-o cu totul altă perspectivă. O altă conștientizare importantă se leagă de faptul că suntem interconectați cu sufletele care se află în preajma noastră, mai ales cu cele de la care învățăm lecții dificile.

Vă invit să reflectați la relațiile provocatoare din viețile voastre și la mesajele pe care acestea vi le transmit. Cine știe, poate șeful cu care nu vă înțelegeți la servici a fost fratele cu care v-ați certat într-una din viețile trecute ?

Credit foto: geralt, Pixabay

Călătoria Andradei

Andrada este o femeie puternică și de succes, o clientă dragă care a venit la terapie pentru că simțea o anumită rigiditate în viața ei, în diversele situații cu care se confrunta. Un fel de tensiune lăuntrică, care o împiedica să se relaxeze și să relaționeze cu oamenii dragi din preajma ei.

Povestea Andradei este una specială pentru mine din mai multe motive pe care aș vrea să vi le împărtășesc, bineînțeles cu acceptul ei și protejându-i identitatea.

În primul rând pentru încrederea pe care a avut-o în mine și în procesul terapeutic. De-a lungul mai multor ședințe, am simțit hotărârea ei de a-și schimba viața. Pe măsură ce exploram mai în profunzime detaliile poveștii ei personale, Andrada și-a pus sufletul pe masă, cu acel curaj pe care îl admir de fiecare dată la oamenii cu care lucrez. A trecut prin momente dificile, conștientizând trăirile și nevoile copilăriei și puterea ei de a le supraviețui, dar cu toată dificultatea emoțională, a mers mai departe.

În al doilea rând pentru faptul că demersul terapeutic a avut o particularitate: s-a concentrat exclusiv pe viața actuală. Îmi face mare plăcere când explorez împreună cu clienții vieți anterioare, însă sunt cazuri în care persoana are nevoie să integreze doar experiențe din această viață, ceea ce ne dă posibilitatea de a le aborda în detaliu. Menționez acest lucru, pentru că sunt clienți care nu rezonează cu conceptul de vieți anterioare. Procesul funcționează la fel de bine. Cu fiecare ședință în parte, rigiditatea s-a atenuat, pe măsură ce am permis emoțiilor să iasă la suprafață.

Sunt mândră însă de povestea Andradei în special pentru ce a ales ea să facă după încheierea terapiei: să o considere ca un punct de pornire pentru o călătorie de descoperire personală. M-am întâlnit recent cu Andrada și am descoperit o femeie fericită, conectată cu ea însăși, atentă la nevoile ei și ale celorlalți. Am rămas impresionată de energia pozitivă pe care mi-a transmis-o și de căldura cu care se bucură acum de viață. Și asta este cea mai mare satisfacție pe care o am în munca mea.

Îi mulțumesc Andradei și vă doresc zile liniștite, în care să aveți ocazia să vă conectați cu bucuria de a trăi în armonie cu voi înșivă!…

Credit foto: Free-Photos, Pixabay