despre vise

„Se făcea că eram într-un fel de călătorie, la un hotel mai sărăcăcios. Stăteam împreună cu o persoană pe care o cunosc de mulți ani într-un fel de apartament cu două camere, una mai mare, în care și dormeam, și una mai micuță, ca un fel de hol. Știu că dormeam în camera cea mare și, la un moment dat m-am trezit panicat, cu senzația puternică de pericol. Am ieșit în hol și am văzut că ușa de intrare era semideschisă, iar geamul se bălăngănea în cadru. Înspăimântat, am început să caut febril geanta de bagaje, să mă împachetez și să plecăm de acolo cât mai repede posibil.”

Valentin îmi povestește visul pe care îl are de câteva luni, coșmarul din cauza căruia nu se poate odihni noaptea. A tot încercat să înțeleagă mesajul visului, dar nu a reușit, așa că a decis să vină la cabinet ca să încercăm să-l deslușim împreună.

Visele sunt materiale create de subconștient și, cu siguranță, au funcții importante în viața noastră. Se studiază științific de multă vreme, dar concluziile nu sunt întotdeauna clare. Din punct de vedere terapeutic, cred că visele au rolul de a ajuta psihicul să proceseze sau să aducă la suprafață anumite experiențe, pentru a fi integrate. Urmăresc întotdeauna emoțiile care apar fie în timpul visului, fie imediat după trezire. Nu sunt atît de concentrată asupra detaliilor efective, pentru că mi se pare că uneori detaliile sunt înșelătoare, ca un ambalaj atractiv care te împiedică să studiezi mai atent conținutul.

În cazul lui Valentin, am preluat emoția visului (teama puternică) și am făcut o regresie la sursa acesteia. Ne-am dus într-un moment din copilărie, când Valentin rămăsese singur acasă, peste noapte, pentru că părinții nu avuseseră cu cine să îl lase în timpul schimbului III, la locul lor de muncă. Rugau o vecină să verifice periodic dacă totul era ok, iar băiatului îi spuneau că e mare și nu are de ce să-i fie frică. Ușa se închidea cu cheia vecinei, iar copilul se culca singur.

Însă băiatului îi era teamă, o emoție chinuitoare pe care nu știa cum să o gestioneze, pentru că era singur, fără adulți care să-l asculte și care să-l înțeleagă. Așa că o împingea tot mai adînc, în interiorul lui și pretindea că nu e acolo, pentru că el „era deja mare” și „era rușine s-o simtă”.

Acea frică începuse să iasă la suprafață acum, sub forma coșmarului care nu-i dădea pace lui Valentin. Am procesat-o terapeutic, permițându-i copilului să o conștientizeze și s-o valideze. Era normal faptul că băiatului îi era frică și nu era nici o rușine că el simțea asta. La final, bărbatul s-a simțit mult mai ușurat, însă avea totuși o nelămurire: de ce coșmarurile s-au declanșat în urmă cu doar câteva luni, dacă teama stătuse atâta vreme bine ascunsă?…

L-am întrebat pe client dacă s-a întîmplat ceva diferit în ultimele luni în viața lui. S-a gândit un pic și l-am văzut cum se schimbă la față. „Da”, mi-a răspuns, „ Băiatul meu este destul de mărișor. Am avut o discuție cu el și i-am spus că este timpul să se descurce singur acasă, pentru că noi ne reîntoarcem la servici și nu mai vrem să apelăm la ajutorul bunicilor care să stea cu el cât suntem plecați.”

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Want to join the discussion?
Feel free to contribute!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *